Paradox Literar – Un amalgam perfect

Eu sunt acel ”nu știu ce”, acel loc unde văzul se transformă întrucâtva în auz și auzul se transformă întrucâtva în văz, ca să poată comunica între ele, eu sunt acel organ nemărturisit, de cuvinte care privesc nu culorile, care aud nu sunetele, care gustă nu gusturile, care miros nu mirosurile.

Fii binevenită, fii oaspete al înțelegerii mele, sunt tulburat că tu mi te înfățișezi, deși, noi nu aveam înfățișare. Eu fac parte din categoria luptătorilor care nu-i intimidează ceea ce nu știu de la părinții lor și nici ceea ce părinții lor nu au știut de la părinții lor.

Încerc să te aduc la mine. Tu ești asemenea liniilor de forță ale unui magnet. Ele nu se văd, nu se aud, nu se gustă, nu se pipăie, dar o pilitură de fier le dăruiește trup și atunci ele pot vedea, se pot auzi, se pot pipăi, se pot gusta. Iată-te, cuvintele mele te întâmpină și îți dau trup ! Tu nu mai semeni cu acele particule  de legătură între cuvinte care prin ele însele nu au nici o semnificație. Tu nu semeni cu ”și”, tu nu semeni cu ”deci”, tu nu semeni cu ”fiindcă”, tu nu semeni cu ”dar..”. Cuvintele mele îți dau un trup, astfel te pot cunoaște prin ele.

Tu ești speranța de viitor a lucrurilor. Eu te cunosc, deși nu te pot elucida pentru că aparții unui limbaj desăvârșit, spre care limbajul de acum aspiră. Nu te pot elucida pentru că primitivele animale care se pregăteau să nască omul nu ar fi putut să-l elucideze decât în cuvinte, decât în idei, dar ele aspirau numai către acesta.

Eu te cunosc, tocmai de aceea am inventat nemărginirea, ca pe un organ al evoluției simțurilor omului. Desigur, nemărginirea nu este perfectă și nu va fi niciodată perfectă până când tu nu vei fi elucidată. Goana după echilibru este trupul omului, imens pendul cosmic, bătând trecerea timpului din ce în ce mai iute. Iată-ne, te compar cu viteza luminii, este o viteză la care orice lucru se transformă în lumină.

Spunând despre mine, tu mă faci să fiu un vis frumos al lucrurilor, spunând despre mine idei, tu mă faci să fiu un vis abstract al ideilor, eu mă aflu însă la vama dintre gândirea în imagini și gândirea în noțiuni. Așa cum tâmpla se află între ochi și timpan. Tu ești o aspirație, tu ești un semn al viitorului locuind în prezent.

Prezentul însuși aleargă spre tine, cucerintu-de prin idei, prin cuvinte, prin mine !

A venit îngerul și mi-a zis : de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de știință și tu până acum n-ai inventat nimic ! ..

Cum să nu : am inventat ; numai că știința pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numește scrierea cu tine însuți. Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii, adică. Speranța secretă a celui care există, adică Pricina secretă de a exista a celui care există, adică…

Aceasta este o știință tânără. Ea are numai vârsta umanității. Ea nu are numai vârsta celui care se scrie pe sine. Strămoșii ei sunt în viitor. Din această pricină, ea pare stângace când de fapt este plânsă, și pare sângeroasă când defapt este numai roșie.

Eu scriu aici pentru ca să-l vestesc … pe EL.

El va fi neasemuit de frumos și toată ființa lui, va revărsa un fel de fericire a vorbirii încât toate tinerele fete, auzindu-l, îi vor purta cuvintele la ureche ca pe un cercel de diamant. Chiar nici tinerii bărbați nu vor avea timp să îl invidieze, fiind deodată cu toții preocupați să îl iubească. El nu va trăi foarte mult, încât ultimul lui chip văzut va fi un chip de bărbat foarte tânăr. El nu va scrie multe cărți, dar cuvintele lui vor fi nesfârșite.

El nu se va înălța la ceruri, fiind confundabil cu … ele. Va bea vin, va plânge în hohote, va râde în inimă. El nu o să își aducă aminte de mine, pentru că așa este cuviincios. El își va aduce aminte numai de o ființă foarte frumoasă și care târziu și altă dată va urma să se nască.

Știința ( EL ) este abstractă și practică totodată. Te scrii pe tine pe dinlăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poți la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.

Îngerul se uită posomorât la mine :

- Eu aș fi vrut să fac din tine om, iar nu un înger.. De ce mă dezamăgești ?

.. trece în fugă un copil și se oprește brusc. Se uită lung la noi și ne spune : – Mă, voi nu vreți un măr, că mie nu îmi mai este foame de el !

O frunză ruptă din sufletul unui copac îl trezește din vise.. un fior de durere se răspândește în tot copacul. Pentru om o frunză căzută este extrem de neînsemnată, dar pentru copac este o sentință a timpului și a vieții. Vântul transportă șoapte de durere și se răspândesc în tot cimitirul vieții … O altă frunză căzută… un alt vals funebru.

 Mă urnesc cu greu din calea vieții, mă împiedic de așa multe ori ca un incapabil și rămân jos până când, într-o altă încercare, mă ridic și șchiopătez mai departe. E vorba despre viață, despre frunze, despre dans… nimic mai mult. Sunt doar umbre..

Doar imagini trecătoare ce ne scapă și care fug sub analiza subconștientului. Stăm inerți și admirăm ceea ce a fost odată. Primul gând care mă răscolește.. dar dacă ? cum ar fi fost ? Nu… nimic nu mai pot face. E prea târziu, te întorci în lumea ta. Privești aceleași fețe care îți aduc de cele mai multe ori dispreț. Te simți singur într-0 lume pe care, uimitor, tu ai creat-o.

 Creatorul scârbit de propria creație. O scârbă pentru artă, asta este tot ceea ce mai lipsea. Și totuși singurătatea este singura care te ține în viață. Acele clipe care le împarți numai cu tine sunt poate singurele care îți arată cine ești. Tu te cunoști, însă cei din preajma ta… te supun unor schimbări majore. Nimic nu mai este ceea ce a fost. Am ajuns un păgân într-o lume fără Dumnezeu. Am ajuns un om fără conștiință.

 Dar totuși o am pe EA. Poate exist. Lucrurile s-au schimbat… Copilăria mi se pare acum cea mai pură. Acele clipe trăite într-o lume imaginară departe de ura și invidia adolescenței mă fac să simt că o dată am trăit. Lupta pentru adevăr m-a convertit și m-a făcut să uit ceea ce căutam cu adevărat. Cu toate acestea după ani și ani, uimitor, ne aducem aminte doar de detalii. Doar câteva pahare de băutură, remușcări și romantism, acei ochi, cuvintele spuse în treacăt, o mângâiere și scandalul despărțirii.

 Însă eu… EU o am pe EA. La fiecare colț de stradă îmi amintesc și zâmbesc și mă reîndrăgostesc de acei ochi verzi și puri… glasul domol și mersul specific mă fac să mă îndragostesc din nou. Sunt mii de umbre ce îmi dau târcoale. Mă strâng, iar fețele mi se par cunoscute. Vreau să evadez. Treptat treptat îmi dau seama că scriu din nou la aceeași oră ca și ieri… este 04:41 și îmi dau seama ca treptat… trăiesc mai mult.

Niciodată singur… mereu cu EA ! (P.S : Să mă iertați că nu v-am scris despre Crăciun, dar la mine cadourile au venit mai devreme ! )

- Nu te trezi !… (se auzea vocea de undeva din depărtare) Nu vei găsi ceea ce îți dorești să găsești ! Dormi…

Am deschis ochii, am observat că nu este lângă mine.. Îmi amintesc cum mi-a mângâiat ușor obrazul rece , lăsându-mi ușor mâna să alunece pe pieptul meu. Apoi a început să se depărteze de mine cu pași mici. După câțiva metri a întors capul înapoi parcă să îi văd ultima oara ochii.

Nu pot să îmi dau seama ce, dar ceva s-a întâmplat cu mine în clipa aceea. M-am trezit singur pe o alee dintr-un parc oarecare, intr-un oras oarecare. M-am uitat speriat în stânga și dreapta, dar nu era nimeni. Eram doar eu, singur… Acest gând de a fi singur mă speriase și mai tare. M-am așezat pe banca de lângă mine. Nu mă gândeam la nimic și era o liniște nepenetrabilă.

Tocmai au început să cadă timizi câțiva fulgi de nea. Parcă vroiau să-mi aducă aminte că mai sunt doar câteva zile până la Crăciun și nu știu cum aș putea ajunge la ea.  Cred că va fi un Crăciun foarte trist… mai trist chiar ca și acela în care nu am avut brad… Îmi aduc aminte foarte bine. Totuși, cadourile primite sub o crenguță de brad au făcut uitată absența lui. Dar absența ei, cu ce o voi putea înlocui ? Hm… oare dacă i-aș scrie Moșului să mi-o aducă ?

Un vis, un sărut, o vorbă dulce, o alergare cu ea de mână pe o alee plină de zăpadă !

Și totuși..încă sper

Crăciun fericit !